Empatia, să ne amintim, este acea capacitate de a ne transpune în locul celuilalt, simțind și înțelegând lucrurile din perspectiva lui. Se diferențiază de simpatie sau compasiune, se manifestă prin lipsa de judecare a celuilalt și prin capacitatea de a recunoaște emoțiile celuilalt și de a le comunica.
Ce știm deja, este că unele state încurajează de timpuriu dezvoltarea acestei abilități înnăscute. De exemplu, în țara care face parte din cele trei “cele mai fericite țări” din lume, Danemarca (după raportul ONU din 2018 în care România se situează pe locul 52), cei mici învață empatia încă din școli. Între vârsta de 6 și 16 ani, copiii urmează la școală, o dată pe saptamână, cursuri de empatie.
Ce se întâmpla concret? Elevii descoperă cum să decodifice trăirile celorlalți, să le înteleagă și să le asculte, fară judecată sau trecerea prin propriul filtru. Ideea acestui proiect educațional la nivel național este aceea de a privilegia cooperarea în pofida competitivității, încurajându-i pe copii să se preocupe de binele celorlalți și să evite judecățile de valoare și etichetarea, care tind să se cristalizeze la vârsta adolescenței și la cea adultă.
« Te văd albastru »
La noi în țară implementarea programelor de acest tip în școli este extrem de timidă. În cadrul saptamânii Școala Altfel, intervenim punctual, la cerere, de câtiva ani, cu ore de Comunicare Relațională®, în care copiii își dezvoltă abilitățile de ascultare, cooperare, relaționare. Însă una sau câteva intervenții punctuale sunt departe de a fi suficiente. E nevoie de dezvoltarea acestor programme la nivel national, prin Ministerul Educației Naționale.
La Institutul de Comunicare Relațională implementăm constant programme de dezvoltare personală pentru copii, care îi ajută să-și dezvolte empatia. Intre șase și cinsprezece ani, copiii vin la cursurile noastre și-și descoperă atât propriile emoții cât și pe cele ale celorlalți. Tristețea, furia, bucuria, iubirea, frica, au fiecare borcanul lor, ne povestim trăirile, le simbolizăm și le punem la borcanul cu emoții. Nimeni nu judecă, nimeni nu interpretează. Copiii formează un grup de ascultare empatica, binevoitoare, de susținere.
Atunci când situațiile povestite de copii sunt conflictuale și judecățile tind să apară, le oferim copiilor ochelari de nuanțe sau dioptrii diferite. Fiecare întelege, cu ochelarii pe nas, că perspectiva lui se schimbă, că există riscul să-l perceapă pe celălalt diferit, în funcție de propriul filtru. « Te văd albastru », este un mod de a spune, am înteles că nu ești cel care m-am grăbit să cred că ești. Empatia presupune așadar renunțarea la propriile filtre.
Care e rolul adulților în a crește copii empatici ?
De câteva decenii bune trăim într-o societate ce promovează tot mai mult accesul la libertate, sub toate formele ei, amplificând astfel individualismul. În numele stării de bine, individul este pus în loc central iar în jurul lui gravitează toate celalalte (mașini, motoare, tehnologii, ființe umane). Conectarea dintre oameni, fară ecrane interpuse, a devenit tot mai dificilă. Oamenii nu-și mai exprimă emoțiile de teamă că nu vor fi ascultate, din cauza dificultății de a le identifica sau pur și simplu pentru că ele sunt reprezentate mult mai rapid printr-un emoji.
Copiii, primele victime ale exprimării emoțiilor cu ajutorul tehnologiei, au adesea dificultăți în a pune în cuvinte o trăire. Mai întâi e necesar să-i ajutăm să identifice, să simtă o emoție. Simbolizarea în plan fizic a unei trăiri este extem de benefică unui copil, câteodată acompanierea lui până în acest punct este suficientă, întrucât el se vă simți recunoscut și validat în ceea ce simte. Mai apoi, dacă reușește să-și numească emoția, copilul își oferă șansă de a putea fi înteles de cei din jur. La rândul său, va asculta cu atenție trăirea celuilalt, astfel încât capacitatea lui de empatie să crească. Exercițiul acesta de comunicare îl va ajuta în toate aspectele vieții, întrucât cu cât suntem mai empatici, cu atât vom putea (și alții vor putea) comunica mai bine.