Când eram încă mică, în jurul vârstei de 5 ani, am intrat în lumea gimnasticii. La început era o lume în care mă jucăm și descopeream cu bucurie ce acrobații putea face corpul meu. Mai târziu, dificultatea exercițiilor a crescut, aventura s-a transformat în rigoare și muncă, iar eu începusem să conștientizez pericolul de accidentare. Cu durerile mă obișnuisem, aveam cel puțin 2-3 locuri care mă dureau simultan, zilnic.
Cu frica însă, nu m-am obișnuit niciodată.
Cel mai intens o simțeam pe bârnă. Înainte să execut un flic-flac pe spate îmi imaginam că, dacă mâinile mele ratau bârna de numai 10 cm lățime, puteam să-mi frâng gâtul. Stăteam paralizată de aceste gânduri și plângeam pe bârna care-mi ajungea până la gât. Zile în șir bârna a fost singura care mi-a primit lacrimile. Antrenoarea… m-a dat afară.
Am luat-o de la capăt la un club nou, dar frica mă însoțea în continuare. Când am început iar să plâng pe bârnă, antrenoarea m-a pedepsit să fac exerciții de forță ore în șir, până când corpul meu, de copil de 9 ani, nu a mai putut sta pe picioare.
Nu știu cum am trecut peste acel blocaj, cert este că cel mai bun rezultat l-am avut la bârnă. locul doi pe București. Exact pe aparatul de care-mi era cel mai frică, dar și singurul care mi-a fost suport când plângeam. Astfel, mi-am dovedit că pot.
Ulterior, nu am mai avut ocazia să am rezultate la fel de bune. Pe măsură ce dificultatea elementelor de la bârnă creștea, frica reapărea și îmi îngheța tot corpul. În fiecare seară mă rugam « Dă, Doamne, să pățesc ceva să pot să mă las de gimnastică, dar nu ceva foarte grav ». Tot efortul pe care îl făceam zilnic, câte 6 ore, devenise peste puterile mele. Ca să scap, ajunsesem să-mi doresc tocmai lucrul de care mă temeam cel mai tare: o accidentare.
Corpul meu mi-a ascultat mintea și a apărut problema fizică, datorită căreia am părăsit sportul de performanță. Aveam dureri extreme în călcâiul drept și nu eram băgată în seamă de adulții din jurul meu, pentru ei fiind ceva normal ca o gimnastă să aibă dureri. Eu învățasem să nu mă plâng de durerile „uzuale”, însă simțind că am ceva grav, am insistat foarte mult până să fiu dusă la control medical.
Călcâiul tău este ca și ros de șoricei, mi-a spus medicul, ținând radiografia încât să văd acel os fărâmițat. Am continuat să lucrez așa, accidentată fiind. Durerea a apărut apoi și în călcâiul stâng. Antrenamentul îl duceam cumva la capăt, dar apoi nu mai puteam merge, mamaia mea mă căra în brațe până la stația de tramwai și înapoi acasă.
Corpul este cel mai bun aliat al nostru, spunea Antonia Noel la modulul de Comunicare cu propriul corp. Ceea ce eu nu am putut să exprim în cuvinte în acele momente ale copilăriei, corpul meu m a ajutat să o fac în mod categoric. Nu a existat spațiu de negociere. Ca oasele să se refacă era necesar repaos total, astfel că la vârstă de 11 ani mi-am încheiat cariera de sportivă de performanță.
Studiind Comunicarea Relațională® și tematica corpului am avut ca exercițiu să scriu o scrisoare corpului meu. La invitația Antoniei, am stabilit astfel o relație cu propriul corp și am putut, cu lacrimi în ochi, să-mi privesc trecutul dintr-o nouă perspectivă. Pentru prima dată, mi-am privit corpul cu recunoștință! I-am mulțumit pentru tot ce a învățat să execute și să exprime atât de frumos, pentru starea de grație pe care mi-o oferea când pluteam în salturile întinse. I-am mulțumit că m-a ajutat să ies dintr-un sport care devenise prea greu pentru mine, atunci când nu am avut voce să spun STOP.
I-am cerut iertare corpului meu pentru toate dățile când nu l-am acceptat pe deplin. I-am cerut scuze și i-am mulțumit că m-a așteptat atât de mult să îl accept și să îl iubesc. Am continuat să mă conectez cu propriul corp prin angajamentele pe care le-am luat, tot în scris, față de el. Pe fiecare angajament de îngrijire îl amplific, printr-un proces simbolic: îl pun în Cutia Dorințelor, îi dau un spațiu fizic în Univers și mă ocup să îl îndeplinesc.
Aceste demersuri mă ajută să-mi iau în stăpânire corpul, viața, să mă responsabilizez în alegerile pe care le fac. După 7 module de Comunicare Relațională® parcurse îmi găsesc mai ușor drumul către mine însămi și mă ajut intuitiv de instrumentele metodei. Toate experiențele avute împreună cu colegii mei în această formare îmi lărgesc tot mai mult perspectiva și, după fiecare sesiune în parte, mai urc un nivel de conștientizare și de acceptare a sinelui.
Mi-am vizitat copilul interior în momentele grele și i-am îngrijit în mod simbolic durerile fizice, dar și rana abandonului. Iată un fragment din scrisoarea către copilul meu interior :
Mădălina, la 5 ani antrenoarea îți spunea că ești o fată serioasă, după numai câteva luni de antrenamente. Astăzi mă minunez de puterea micuțului tău corp, sunt impresionată prin câte eforturi și situații dificile treceai plină de curaj și determinare, fără să te plângi, fără să ceri ajutorul. Mereu singură, în universul tău interior.
Astăzi nu mai ești singură, astăzi eu îți sunt alături. Îmi este și jenă să spun că te ajut eu, la cât de minunat te descurcai, dar plâng astăzi lacrimile tale. Poți să plângi prin mine cât vrei, nu mai ești singură cu bârna, dă-ți voie să fii vulnerabilă pentru că ești în grija mea acum. Te iubesc și te prețuiesc ca pe viața însăși!
La mulți ani, copilă scumpă!
Autor: Mădălina Duma, Consilier în Comunicare Relațională® în curs de formare, în cadrul Institutului de Comunicare Relațională.
Institutul de Comunicare Relațională® este o organizație non-profit, înființată în 2019 la inițiativa Antoniei Noel, organizație care dezvoltă programe de formare în Comunicarea Relațională®, promovând regulile, instrumentele și tehnicile Comunicării Relaționale® în societate.