În ultima zi a modului de formare din luna octombrie, duminica, m-am simțit mai obosită ca niciodată. Corpul nu mă ajuta deloc, simțeam cum îmi curge energia printre degete fără să pot face absolut nimic să o țin cu mine, mai ales că aveam mare nevoie de ea în săptămânile care urmau. Am continuat să trag de mine opunându-mă cu toată ființa mea neputinței care mă cuprindea în totalitate și care mă îndrepta către a STA. Am făcut tot ce planificasem, încercând să ignor epuizarea care se instala, și am reluat să iau vitamina C, cu speranța unui bust de energie.
Am început însă săptămâna în care a fost nevoie să pun la punct modul în care urma să se desfășoare activitatea mea și a întregii echipe pentru următoarea perioadă, așteptând confirmări, hotărâri ale Comitetelor pentru Situații de Urgență și schimbând de la o oră la alta soluțiile identificate ca urmare a noilor informatii…adica o săptămână grea, cu ajuns târziu acasă.
Luni, deși simțeam epuizarea, am ignorat-o. Spre mijlocul zilei am început să am tensiuni halucinante, fie foarte mică, fie foarte mare. Nu era nimic nou pentru mine să am tensiunea oscilantă, mai ales într-o perioadă în care treceam de la agonie la extaz și invers la câteva ore distanță, însă de data aceasta am decis să mers la cardiolog. Acesta mi-a confirmat oscilațiile de tensiune, dar mi-a recomandat analize pentru a identifica sursa lor, analize pe care le-am evitat mult timp pentru că inima mea se menține onorabil. Am mers mai departe, am adăugat și magneziu pentru a menține ritmul, deși tot mai multe reacții ale corpului meu mă îndreptau către a STA. I-am scris duhovnicului meu că simt că e ceva în neregulă cu mine și că vreau să mă spovedesc, ceea ce am și făcut, deși de foarte multe luni amânam să fac asta pentru alte lucruri prioritare.
Marți, obosită și cu o tensiune mai reglată, am reluat activitatea, deși ultimele 2 nopți le “pierdusem” dormind de la 22.30 la 08.00, fără să finalizez ce îmi propusesem să lucrez după ce adorm copiii. Eram foarte încărcată și dezamăgită de somnul ăsta care îmi înlocuia activitatea de lucrat noaptea. Mi se părea că VREAU, dar NU POT. Parcă mă pironea ceva în a STA. A început să mă doară spatele și să îmi fie foarte dificil să îmi mențin poziția de lucrat la birou, însă având multe hernii de disc, m-am gândit direct la a mă da cu unguent și a-mi pune corsetul, mă simțeam bine cu el. Deși în mod normal mi-era suficient și mi-aș fi continuat activitatea, atunci am decis să mă programez la terapeut. Am ajuns acolo și în loc de fizioterapie, medicul mi-a propus terapia Bowen, pe care probabil nu aș fi experimentat-o niciodată, însă mă scotea din minți nevoia de a STA și terapia îmi oferea cadrul potrivit pentru a-mi da, pentru prima oară în viața, șansa de a-mi îmbrățișa această nevoie.
Miercuri, după 3 nopți cu 10 ore de somn per noapte, vitaminizată, cu tensiunea mică, dar stabilă, după o ședință de terapie Bowen din ziua anterioară și durerile de spate încă prezente, am avut senzația că mi se plimbă organele în corp când mă deplasez, fiindu-mi tot mai greu să rămân în picioare, lucrând în continuare ca și cum ziua de mâine n-ar mai exista. Am ales să chem medicul de familie la birou să mă asculte la plămâni. Acesta mi-a confirmat că sunt în regulă pulmonar, dar mi-a făcut recomandarea de a STA cât mai mult.
Joi seara, după o zi în care nu am apucat să mănânc nimic, iar apa mai deloc, ca de altfel în cam toate zilele obișnuite de lucru de până atunci, am mâncat un baton de ciocolată cu alune, însă era foarte sărat. M-am gândit că probabil de la alune am senzatia asta, așa că am mai mâncat unul. Era ocnă. Am lăsat tot ce mai aveam de făcut și am plecat acasă! M-am gândit că poate a STA nu este chiar o idee rea.
Vineri dimineața m-am trezit fără gust și fără miros. Mi-am dat seama că sunt supectă COVID. Nu mai aveam nevoie de nimic, știam că e timpul să STAU. Eram complet bulversată! Aveam atâtea de făcut, urma Halloween-ul și vacanța copiilor, aveam decizii de luat, m-am retras la mine în cameră, m-am pus în pat și m-am izolat de tot și toate gândidu-mă la pașii următori, citind definițiile de contact, vorbind cu medicul, stabilind exact pașii care sunt necesari, tratamentul potrivit. În mintea mea era deja o furtună, nu știam dacă să mă izolez singură sau să mă izolez alături de copii și soț. Am trimis pe toată lumea departe de mine și am decis să rămân alături de ei.
M-am trezit singură: fără mama care să ne facă bunătăți și să acompanieze copiii, fără tatăl meu care să repare tot prin casa noastră, fără soțul meu în mare parte a zilei (el izolându-se mai mult în mașină supervizând de acolo lucrările pe care le avea începute), fără doamna de la curățenie și fără să interacționăm cu terți. Șoc.
În prima seara, m-am văzut cu toate rolurile deodată: femeie, mama, soție, gospodină, manager pentru 60 de oameni (era important să susțin psihicul echipei și să le furnizez soluții pentru problemele ridicate), dar și pacient suspect COVID, cu nevoie mare de hidratare, de vitaminizare și de odihnă. M-am concentrat pe copii, să ne jucăm, să facă baie și am decis să dormim toți 3. Era haos, se schimonoseau, țipau, eu eram deja compleșită de tot ce se întâmpla și m-am oprit din tot, m-am așezat și i-am rugat să mă ajute. Le-am mărturisit că și mie mi-e foarte greu, că habar n-am ce o să facem și cum o să iasă toată povestea asta, dar că sunt sigură că putem face asta împreună. Am reușit să alegem o muzică potrivită pentru toți trei, ne-am pus picăturile de uleiuri esențiale în difuzor, ne-am luat în brațe și cu greu am adormit. Toți.
Am plâns foarte mult după. Nu știam dacă reușesc să fac tot ce urma să fac în perioada de izolare. Mă copleșeau tot felul de gânduri: ce fac dacă mi-e rău?, dacă izolez cu mine copiii și se îmbolnăvesc și nu voi fi lasată să stau cu ei la internare?, dacă ajung intubată am oare puterea necesară să-mi revin?, și dacă mă trezesc dimineață fără aer, cum fac să nu panichez, dar să pot să îmi revin? cum să fac să nu fie COVID?
Mi-am șters lacrimile, m-am adunat și mi-am zis:
“COVID, bun venit în viața mea tumultoasă! Hai să colaborăm! Tu tot îmi spui să STAU de aproape o săptămână și eu mă tot opun. Hai să facem și asta!”
După o săptămână în care am și lucrat de acasă înconjurată de iubirea copiilor mei, am și spălat rufe după ce copiii le-au sortat, am și gătit împreună, am și ars mâncarea, am și dansat pe muzică din țara a cărei mâncare tradițională o comandasem în acea seara, am jucat jocuri în familie lăsând vasele nespălate în chiuvetă, am dat cu aspiratorul plimbând copiii pe aspirator și atunci când era cazul, am spălat vase unii și am scos vasele alții, am stat în curte și i-am lăsat să se joace și fără mine odihnându-mă puțin în hamac în momentele de epuizarea pe care mi le oferea COVID, am avut și conferințe online în timp ce copiii se uitau fără mine la un film animat, mi-am făcut și duș când priveau la TV cu tati peste ora lor de culcare, am văzut ce frumos dorm copiii împreună ținându-se în brațe în timp ce eu îmi țin soțul în brațe la noi în camera, am realizat că e în regulă și așa. Fără perfecțiunea pe care mi-o proiectasem, fără curățenia impecabilă, rufele mereu curate, mâncarea delicioasă aflată mereu pe masă, fără să fie masa pregătită, fără să fiu mereu prezentă alături de copii atunci când sunt acasă.
Mi-am lăsat în coșul de gunoi în care puneam toate blisterele de la medicamentele deja luate și vinovățiile pe care le duceam de atâta timp: că lucrez mult, că nu pot să mă ocup eu de casă și e nevoie să plătesc pe cineva pentru asta, că nu pot să stau eu tot timpul cu copiii mei și să-i învăț doar așa cum știu și că trebuie să îi las cu altcineva, că nu pot să fac ceva pentru mine în timp ce copiii stau fără mine, că nu pot să le gătesc mâncarea pe care mi-o doresc pentru copii, că nu pot să fiu soția pe care îmi imaginam că și-o dorește soțul meu, că nu pot să mă ocup singură de toate responsabilitățile casei, copiilor, cuplului, familiei extinse. Toate aceste vinovății mă făceau să fiu irascibilă chiar cu oamenii care mă ajutau pentru că, deși aveam nevoie de ajutor și ei pur și simplu o făceau pentru că vedeau, pe mine mă scotea din minți neputința și vinovăția. Dar a venit COVID și neputința m-a cuprins total. Atunci a sugrumat toate vinovățiile pe care nici râurile de lacrimi n-au mai putut să le vitalizeze. Put și simplu am acceptat că uneori e în regulă să NU POT!
Am învățat să accept că e timpul să STAU, să fac ce POT, cât POT, cum POT și să le las pe cele care nu sunt prioritare atunci.
Accept că e nevoie să beau multă apă și să fiu atentă la acest aspect, deși am un foarte bun prieten care de ziua mea mi-a dăruit un trandafir japonez și mi-a spus că mi l-a adus să îmi amintească să nu uit că apa este sursa vieții. Am pus pulsoximetrul și saturația de oxigen scădea. Am băut iar apă și ea creștea puțin, apoi m-am hotărât să beau din 10 în 10 min pe tot parcursul zilei apa Kangen, PH 9.5.
Accept că e nevoie să mănânc regulat, 3 mese și 2 gustări, alături de copiii mei dragi și să-i învăț și pe ei că e important să facă asta prin exemplul propriu.
Accept că putem și să nu facem nimic, doar să ne odihnim, să privim la televizor sau pur și simplu să ne tragem sufletul. Eu am avut credința adânc înrădăcinată, încă din copilărie, că nu e bine să stai, că mereu trebuie să faci ceva și asta am făcut până să vină și să-mi spui STOP și STAI!
Accept că nu pot fi mereu disponibilă pentru toată lumea și că uneori e bine să fiu disponibilă doar pentru mine!
Accept că poate, deși nu e la fel ca atunci când stau cu mine și fac activități împreună cu mine, copiii sunt foarte fericiți și cu cei din jur. Și că au nevoie și de timpul lor. Și că nu se întâmplă nimic dacă le ofer spațiul de a sta singuri, să își facă activitățile lor până reușesc să finalizez poate ceea ce aveam de lucru sau pot lucra ei alături de mine. Am trăit până să vină COVID în viața mea având convingerea că nu pot fi combinate și că singura rețetă este să separi partea personală de profesional și mi s-a cultivat de către adulții din jur în copilărie credința că “toată lumea poate face copii” și că nu e nimic special în asta, însă Slavă Domnului că am renunțat și la asta, tot datorită perioadei de recuperare.
Accept că sunt un alt om după ce COVID a ajuns în corpul meu și mi-a oferit lecția vieții mele!
Mulțumesc, COVID!
Autor: Cristina Catană-Bucă, Specialist în management și administrație publică, Practician în psihopedagogie și parenting, Consilier în Comunicare Relațională® în curs de acreditare, în cadrul Institutului de Comunicare Relațională.
Institutul de Comunicare Relațională este o organizație non-profit, înființată în 2019 la inițiativa Antoniei Noel , organizație care dezvoltă programe de formare în Comunicarea Relațională prin Metoda ESPERE®, promovând regulile, instrumentele și tehnicile Comunicării Relaționale® în societate.