“Când îmi vindec copilul interior, pot să mă poziționez ca adult în fața copilului meu, refuzând-i sau oferindu-i în mod autentic.”
Iată una din ideile încărcate de sens ale Antoniei Noël, pe care le-am reținut ca temă urgentă pentru mine, în cadrul modulului de Comunicare în Relația Părinte-Copil. Motivația de a oferi copilului meu cea mai bună versiunea a mea stă la baza participării în acest proces terapeutic.
Așadar, pornesc pe drumul vindecării copilului interior. Primul pas a fost să identific nevoile relaționale fundamentale ale mele, care erau în grija părinților mei și care nu mi-au fost satisfăcute. Am făcut lista acestor nevoi, reflectând, însă abia după ce am făcut scrisoarea către mama, am reușit să identific două dintre ele care lipseau inițial și care erau cele mai importante.
Până nu am început să scriu scrisoarea către mama, eu nu am realizat vreodată în ce măsura am copiat-o și am integrat-o pe mama în mine. Fie că erau comportamente de-ale ei, fie că au fost vorbe de-ale ei care au devenit credințe pentru mine. Am fost șocată să conștientizez cât de multe aspecte ale mele nu-mi aparțineau pentru că le preluasem de la mama.
Acompaniată de Antonia Noel într-o ședință individuală, am reușit pentru prima oară să nu îi mai găsesc scuze, să nu îi mai justific acțiunile, să nu mai fiu prioritar alături de ea ci alături de mine și de nevoile mele neglijate. Cu greu am reușit în acea ședință să rostesc și să îi atribui mamei rana de abandon pe care am trăit-o.
A fost ca o nouă naștere pentru mine, să o pot vedea pe mama pentru ceea ce este, un om care are și defecte și care a făcut greșeli. S-a topit paravanul de mamă foarte iubitoare și atentă, paravan pe care l-am ținut strâns lipit de sufletul meu de copil. Am putut astfel să întrezăresc ce s-a întâmplat cu adevărat cu mine.
După ce abandonul meu fizic a luat sfârșit, părinții mei aducându-mă acasă, viața mea de copil a continuat într-un abandon emoțional. O scrisoare de 15 pagini depune mărturie asupra tuturor momentelor de suferință intensă pentru mine, momente în care mama nu mi-a fost alături să mă asculte, să mă ajute, să îmi pot trăi emoția alături de ea. Am fost singură emoțional.
De la Conștientizare la lucrul cu mine
Sunt foarte mândră de mine că am luciditatea și curajul să leg aceste concluzii, pentru că ele nu se opresc aici : mai apoi, în viața mea, am devenit părintele mamei mele.
Mi-am atribuit singură rolul de a avea grijă de ea emoțional, de a o ști în siguranță.
Am interpretat foarte mult timp această atitudine drept normală din partea unui „copil bun”, așa cum credeam despre mine că sunt. Am considerat-o ca pe o dovadă de iubire față de ea, neavând cadrul care să mă ajute să știu și să delimitez foarte clar că doar părinții sunt responsabili să facă asta față de copii, nu și invers! Mai mult, părinții sunt de asemenea responsabili să își scoată copiii din dependența fiziologică, emoțională, afectivă și financiară.
Mă întreb dacă nu cumva mama e mai dependentă emoțional de mine decât am rămas eu de ea. Mama, unde se termină nevoile tale și unde încep ale mele ? Unde te termini tu și de unde încep eu ? Dacă tu nu m-ai ajutat să ies din dependența față de ține, eu sunt responsabilă acum să devin autonomă sub acest aspect. Să aleg afirmarea de sine în detrimentul aprobării tale, să aleg să-mi satisfac propriile nevoi, fără să le pun pe ale tale mai presus.
Așa că iată-le , cinci dintre cele mai importante nevoi relaționale sacrificate în copilărie, de care astăzi mă ocup eu, în mod simbolic. Îngrijesc fetița care am fost, pentru ca nevoile ei neglijate să nu se amestece cu cele ale copilului meu, pentru a putea să interacționez cu el din poziția de adult, nu din ipostaza copilului abandonat, lipsit de suport emoțional.
Institutul de Comunicare Relațională® este o organizație non-profit, înființată în 2019 la inițiativa Antoniei Noel, organizație care dezvoltă programe de formare în Comunicarea Relațională®, promovând regulile, instrumentele și tehnicile Comunicării Relaționale® în societate.